Time to let go

You can go as far as you push your limits, i always say. But at some point you've got to admit you do have limits that can't be crossed. Ones you can't overcome. Ones that can push you over the bridge and into failure. Denial must be fallowed by acceptance. And when you accept you can't front all you took onto your shoulders, you have to take new decisions and chose a path.
Do you keep holding on to the hope that you'll make it safe afterall, even if everything says you wont? Do you give up and bitter? Do you give up and believe failing will teach you and grow strong learning from mistakes?
I took on a lot of challenges over the past few months. I succeeded in some, failed in others. And somehow, new challenges appear again. And as always, i tend to say... i can! i will make it! what doesn't kill me makes me stronger. But... it does kill me. And even though i made it every time i had to, i know i can't do it this time... can't accomplish some unless i fail in others... and trying to prioritize, i'll try to take the way that kills me less.

Lost Friends

Stiti cum e cu prietenii aia "de suflet" pe care tii faci in liceu sau in facultate? Cu care stateai ore in sir de vorba si va vedeati zilnic si carora le cunosteati viata si sufletul ca in palma? Dintre cei pe care ii numeri pe degete cand cineva te intreaba cati prieteni adevarati ai...
Trec anii si in loc sa se inmulteasca numarul degetelor de numarat, scade. Si e trist. Azi e ziua unei foarte bune prietene de-ale mele. La multi ani, Mihaela! Nu o sa citeasca blogul asta, nu o sa vada mesajul pe care l-am trimis sperand ca are acelasi numar de telefon, nu o sa-si aduca aminte azi de mine ca si anul trecut i-am zis la multi ani cu o zi mai tarziu. :P
Nu ne-am mai vazut de mai bine de jumatate de an, nici nu am mai auzit de ea, nu stiu daca e bine sau nu, ce face, unde sta, daca mai iubeste sau nu, absolut nimic. Ca si cum nu ar mai exista. Nu ne-am certat, nu am avut neintelegeri, pur si simplu vietile noastre au fost absorbite de povesti cotidiene si banale si, vorba telenovelei, am urmat cursuri diferite.
Cand eram mai mici spuneam ca orice ar fi, sa ne vedem si peste 30 de ani, si tot la fel de bine ne-am intelege si am vorbi ca si cum timpul nu ar fi trecut. Dar timpul trece. Probabil fiecare prietenie cu varsta ei. Prietenii din adolescenta sunt poate oameni maturi total diferiti fata de trecut. Imi place sa cred ca si ei isi amintesc de mine cu placere, cum fac si eu, si zambesc. Dar vine o vreme cand zambetul ramane doar un zambet, plimbarile de seara se raresc si dispar, telefoanele sunt din ce in ce mai putine si intalnirile inexistente.

Pune mana pe telefon, uita-te in agenda, si gandeste-te de cand nu ai mai vorbit "ca pe vremuri" cu un bun prieten.

Prietenii nu se uita. Se pierd, usor usor, in complezente si compromisuri.